gândeşte tu pentru tine

Nu pot să înţeleg oamenii ăştia comuni.
Mediocri, şi-atât de slabi de caracter,
că-mi vine să rup bucăţi din tăria mea,
să iau o lingură şi să le-o îndes pe gât.

Ia aici, hrăneşte-te cu nişte logică.
Ia aici, hrăneşte-te cu nişte bun simţ.
Ia aici, hrăneşte-te cu deciziile tale.
Ia aici, hrăneşte-te, că trebuie că-ţi e tare foame!

Ia-ţi propriile decizii şi nu te mai lăsa condus.
Hrăneşte-te şi gândeşte, gândeşte, gândeşte!
Să-ţi laşi viaţa condusă de alţii e cel mai trist lucru pe care-l poţi trăi.
Dar fii fericit, omule, fii fericit. Fii fericit; eu sunt.

fericire-n stare pură

Sunt îndrăgostită. Şi iubesc.
Iubesc cum totul a trecut de la condiţional,
la prezent. Şi cum prezentul e viitor, atunci când conjunctivul
ne întreabă dacă să facem sau nu una ori alta.
Iubesc fiecare parte din trecutul meu alături de tine,
chiar dacă nu trăiesc acolo, ci-mi trăiesc fericită prezentul,
iubind fiecare clipă de-aici.
Iubesc sentimentul plăcut care m-a învăluit
când te-am atins prima oară.
Iubesc ochii mari privindu-mă atent, studiind fiecare parte din mine
şi gura-ţi zâmbindu-mi larg.
Iubesc incertitudinea primului sărut,
după primele strângeri tremurânde ale mâinilor noastre mici.
Dac-am fi scriitori, ne-am scrie
cea mai frumoasă poveste, cea mai complexă,
cea mai fericită, cea mai împlinită, cea mai dragă.
Dar noi nu suntem scriitori… noi nu o scriem;
noi o trăim. Iar eu iubesc asta.

te iubesc, femeie

Dacă mai plângi, o să-ţi dau eu motive să plângi.
Dacă te loveşti, o mai iei şi de la mine.
Pentru că am zis eu, de-aia!
M-am întâlnit cu replicile astea jumătate de viaţă. Dar cum să nu te iubesc, când peste ani mi le amintesc şi mă amuz copios? M-ai învăţat ce-i ironia şi logica. Multă logică, mai ales când tu aveai mereeeu dreptate!
Mare parte din lucrurile pe care le-am învăţat, le-am învăţat tot datorită ţie. Mare parte din ceea ce sunt acum, sunt tot datorită ţie. Şi-ţi mulţumesc, pentru că, deşi uneori îmi venea să te strâng de gât, ba pentru că nu mă lăsai să fac una, ba pentru că nu mă lăsai să fac alta, probabil că în mare parte a timpului, deciziile pe care tu le-ai luat, erau cele corecte.
Mă enervează că nu-mi amintesc prea multe de când eram mica (mai mică, da, că ştiu că încă-s mică – şi aşa o să rămân!)…

Mai ştii… ?
Mai ştii când îmi citeai poveşti, şi plângeai mai tare decât mine?
Mai ştii când eram prin clasa I şi plângeam ca o disperată dacă nu dormeam până la zece, şi mai ales dacă nu adormeam cu tine lângă mine?
Mai ştii momentele în care toţi copiii de la şcoală mă întrebau de ce porţi mereu o medalie la gât? Nimeni nu înţelegea că-i doar un ceas…
Mai ştii cum doamna învăţător îţi zicea mereu că am cel mai oribil scris din lume?
Mai ştii momentul ăla în care-am fost la mare şi nu-mi plăcea deloc de roşcovana aia răsfăţată cu care stăteam să mâncăm? Şi cu atât mai puţin îmi plăcea de ta-su!
Mai ştii când am picat şi mi-am rupt membrul superior stâng, şi nu am vrut să mă duci la spital, până nu mi s-a făcut mânuţa cât un elefant? Şi mai ştii cât am plâns că nu vreau să mă interneze?
Mai ştii care era singurul meu scop, mergând în Deva?
Mai ştii când i-am tras scaunul celeilalte fiice ale tale, şi nu mai puteam de râs când s-a împrăştiat?
Mai ştii când o pedepseai pe fii-ta, şi mă duceam lângă ea, plângând, să-i ţin de urât? Poate dura mai puţin…
Mai ştii când am luat primul meu patru la istorie? Şi mai ştii ce mă speria săracul om?
Mai ştii când m-ai pedepsit odată şi nu m-ai mai lăsat la calculator?
Mai ştii cum îţi povesteam orice cretinătate, foarte plină de încântare, când veneam de la şcoală şi tu erai în grădina?
Mai ştii ameninţarea ta maginifcă? Periculos scaunul acela, domnule…

M-ai învăţat să vorbesc , să merg, să descopăr, să apreciez, să iubesc, să pun întrebări, să ascult, să fiu acolo, să pot, să vreau, să reuşesc, să cad şi să mă ridic singură.
M-ai învăţat să plâng şi să-mi fie dor.
M-ai învăţat că şi dacă pic, asta e doar ca să fiu mai puternică.
M-ai învăţat să fiu un om de cuvânt şi să-mi respect promisiunile.
M-ai învăţat să fiu un om de încredere şi să-mi ţin gura închisă, lăsând în mine tone de secrete.
M-ai învăţat să respect orice persoană – atâta timp cât primesc acelaşi lucru – şi să nu accept niciodată să fiu luată de proasta.
M-ai învăţat să spun „te rog” şi „mulţumesc” şi am dus asta mai departe, învăţându-i şi pe alţii.
M-ai învăţat să am încredere în mine şi să fiu pozitivă – uneori mai scârţâi la astea, dar e ok, bă!
M-ai învăţat să fiu calmă, iar singură am învăţat cum să-i enervez pe alţii cu asta…
M-ai învăţat atâtea, femeie! Dar cred că astea-s cele mai importante, asta sunt cele care m-au format.
M-ai învăţat să fiu tot ceea ce sunt azi.
Mulţumesc!

gelul meu de duş

Miroase a vară.
A dureri nebănuite,
cuţite înfinse în părţi ale sufletului
de a căror existenţă nici nu ştiam.
Miroase a deziluzie şi dezamăgire.
Miroase a plăceri nenumărate,
a face totul câte mai des.
Miroase a durere de picioare
de la plimbările prin parc.
Miroase a parfumul ieftin
ce-ţi acoperea pielea.
Miroase a părul meu moale şi ondulat.
Miroase a dulciuri şi a fixativ.
Miroase a ploaie.
Miroase a gară împuţită
şi oameni care merg la mare.
Miroase a oraş aglomerat
şi griji făcute în zadar.
Miroase a metrou
şi a bănci.
Miroase a cartofi prăjiţi.
Miroase a întunetic, pisici, copii.
Miroase a scârbă.
Miroase a sacrificii.
Miroase a gel de duş.
Miroase a indiferenţă.

inimă stricată

Cum să nu se-ndrăgostească toată lumea de tine?
Iar eu ce văd frumos la tine?

Între toate părţile frumoase,
mă întâlnesc prea des cu părţi urâte.
Cu toate astea, sufletul nu mă lasă nicicum să plec.
E ceva mai presus de voinţa mea,
atunci când sufletul mi se gândeşte la tine.

Poate că-s prea multe părţi urâte,
şi mă-ntâlnesc prea rar cu părţi frumoase.
Dar e ceva mai presus de logică;
raţiunea mi-e făcută praf, intuiţia mă omoară,
şi fac doar ce-mi dictează stricata asta de inimă.

Dar tu? Tu ce vezi frumos la mine?

câte alte ele

Sunt curioasă câte alte ele tu mai iubeşti.
Câtor altor ele tu le spui poveşti.
Câte alte ele îşi sacrifică părţi din suflete pentru tine.

Fiica îşi va omorî mama. Fiica omoară mama. Gelozie care omoară iubire.
Monstrul acesta tulburător omoară dragostea,
crezând, de fapt, că o ţine în viaţă.

Cea mai amară emoţie, opusul celei mai dulci simţiri.
Înfricoşător păcat involuntar. Fantasmă care-mi sfâşie sufletul,
oare câte alte ele tu mai iubeşti?

extrem de drag

Rememorăm infinituri
şi privim cu drag părţile frumoase din noi.
Cele de azi, de ieri, cele de-o lună.
Puţin peste o lună. Vreo trei infinităţi.

Ameţeală totală şi prea multă lipsă de a fi supărat.
Şi e perfect aşa.

E frumoasă fiecare poveste pe care mi-o spui;
fiecare poveste pe care ţi-o spun.
Cele mai splendide poveşti sunt cele pe care ni le imaginăm,
indiferent dacă ni le spunem sau nu.

Poveştile de dinainte de culcare,
unde totul e înduioşător şi noi ne iubim aşa de mult!

Lumea în care mă aflu acum, alături de tine, e minunată!
Am doar o viaţă de om
să o fac să să fie genială, superbă, magnifică, excepţională, perfectă.
Două vieţi de om, poate. A ta şi a mea.

Timpului îi va lua ceva să ne înveţe cum să-ţi dau mai mult din fericirea mea,
şi cum poţi tu să mă iubeşti mai mult.

Ne vom minuna în fiecare zi unul de celălalt,
iar în spatele ambalajului frumos,
nu vom găsi putregai.
Vom găsi ceva impresionant. Ne vom găsi pe noi.

Trebuie să ne bucurăm şi să visăm, să clădim şi să ne apreciem.
Să învăţăm să fim răbdători, calmi, îngăduitori.

Să avem grijă unul de celălalt, şi să-ncercăm să ne gândim de două ori,
înainte de a spune ceva ce ar putea răni; şi cu toate astea, să fim mereu sinceri.
Să ne încurajăm, să ne susţinem, să ne completăm.
Să ne iubim şi să fim fericiţi.

apă

Cândva
am pierdut o parte importantă pentru tine,

în apă.

M-am zbătut ca să-mi salvez viaţa,
şi-atunci

a zburat. A alunecat, s-a dus nu am idee unde.

Indiferent
de cât de mult am căutat-o, nu am găsit-o.

Şi la fiecare contact al pielii mele cu ceva care semăna,
inima-mi murea de fericire. Apoi era dezamăgită când a văzut
că nicicum nu reuşesc să dau de tine.

Iartă-mă.

nu mai am nimic

Acum, pentru că ea îţi lipseşte din câmpul vizual pentru o perioadă,
care e oarecum relativ scurtă, dar care pentru tine e o veşnicie,
îţi dai seama ce e ea de fapt pentru tine. Ea e sufletul tău.
Şi o ştii, chiar dacă n-o recunoşti. Ţi-e dor de ea, nu-i aşa?
Fiecare părticică a corpului tău strigă după ea, dar ea nu e…
nu e momentan. Dar va veni, în câteva zile. Trebuie să înţelegi.

Am ales să te las, să te pierd, să-ţi dau drumul mâinii,
şi asta doar pentru că tu ai ales că vrei prea mult,
atunci când deja ne aveai pe noi.
Să nu crezi vreun moment că sunt fericită de ceea ce am făcut,
că m-am desprins uşor de asta, chiar dacă am avut puterea să plec…

Azi mă simt din nou pierdută.
Simt că iarăşi sufletul îmi plânge după cineva şi o durere surdă nu-mi dă pace,
de jumătate de viaţă.
Cum să spui „nu” sentimentelor? Cum să le faci faţă lor?
Cum să nu-ţi vină să crezi că-ţi plângi de milă?
Şi n-ar fi prima şi nici ultima…

Mâinile noastre lipite, ţinute strâns una de cealaltă.
Îmbrăţisări calde, lungi, veşnice.
Buzele noastre lipite, într-un sărut de copii.
Poveşti până-n noapte târziu şi râsete un infinit.
Ne uităm unul la celălalt, de parcă am vedea totul în ochii noştri.

“ Rece, ca întotdeauna când nu e nevoie de mine.”, ţi-am spus.
Apoi te-am ignorant. Am învăţat asta. Nu mi-a fost uşor.
Cum ar putea să-mi fie?

aşa va fi?

Ai ajuns să însemni atât de mult,
încât am ajuns să mă protejez pe mine,
doar cu ajutorul tău,
pentru că am grijă de tine;

în sufletul meu nu există altceva decât „noi”.
Iar când tu eşti bine,
eu sunt cea mai fericită.
Noi trăim frumos.
Iar când tu eşti cel mai fericit,
sentimentul meu este imposibil de descris.
E mult prea mult. E mult prea frumos. E mult mai…
Noi trăim frumos.

Atâta libertate câtă vrei ţi-am oferit,
pentru că noi trăim frumos.
Atâtea îmbăţişări câte-am simţit nevoia, ţi-am oferit,
pentru că noi trăim frumos.
Atâtea zeci de dăţi cu degete încleştate câte-ai vrut,
pentru că noi trăim frumos.

foto: Bianca Ekart