Omul ăsta – care a fost

Omul ăsta obișnuia să își numere clipele, nu anii. Începuse să fie cu totul o altă persoană și începeam să cred că schimbarea se producea din ce în ce mai tare. Îmi povestea cu drag despre lucrurile frumoase care există în lume și despre faptul că totul se câștigă treptat, având răbdare și multă bunăvoință. Mă bucura să văd că se întoarcea spre bine, însă asta a fost doar o amăgire prostească, debitată de mintea mea mult prea visătoare, pentru că am crezut în ființa asta și în toate promisiunile pe care le făcuse odinioară. Îmi vorbea despre fericire și despre cum voia să-mi ofere mai mult decât îmi puteam imagina, dar nu materializa nimic din toate acestea. Schimbarea se producea, dar era în rău, de fapt. Din ce în ce mai rău.

Mă dezamăgise – și nu doar o dată, iar acum căuta împăcare, de parcă nimic greșit nu s-ar fi întâmplat vreodată. Îmi scria rânduri frumoase, care mă urmăreau la fiecare pas, și, uneori, locurile prin care treceam, îmi aminteau de acest muritor pribeag. În mișcările mele se simțea din ce în ce mai mult absența sa. Nu știam ce urma să se întâmple. Aș fi vrut să-i pot spune că rănindu-mi inima, nu o va repara pe a sa; pentru că nu așa funcționează. Omul ăsta, însă, susținea sus și tare că nu voia să rănească, dar răsucea cuțitul în rana atât de adâncă deja, la orice replică urâtă, formată din cuvinte frumoase.

Nimeni nu-i putea înțelege subînțelesurile, atât de bine pe cât înțelegeam eu subînțelesurile acelea. Tratamentul său cu indiferență începuse să nu mă mai afecteze, pentru că era iertat de scuze banale și credibile în care îmi puneam toată credința. Universul nu mi se mai prăbușise de prea mult timp, din cauza lipsei atingerilor pline de afecțiune, pentru că învățasem să trăiesc fără ele și să fiu fericită.

Fugise de tot ceea ce cunoștea și se afundase în neștiință și în compania unor oameni prefizi, care-i cereau să omoare tot ceea ce avea mai frumos în existență, făcând loc celui mai urât sentiment din lume; voiau să-l învețe pe omul ăsta din nou ce e ura și disprețul, față de tot ceea ce cândva iubise mai mult.

548953_355654014486567_1500382853_n

cel mai frumos cadou

Cred că unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care ai putut vreodată să mi le faci a fost să dormi.

Să adormi în brațele mele, atunci când ne punem în pat și tu ești prea obosit ca să mai putem vorbi până adormim amândoi. Să îmi adormi în brațe,  începând să respiri greu și blând și să mă strângi ușor de mână, atunci când tresari, fiindcă visele îți dau bătăi de cap. Să îmi adormi în brațe și-apoi să te întorci brusc, ca să mă iei tu în brațe; să te încolăcești după forma trupului meu și să mă săruți apăsat ba pe buze, ba pe frunte, ba pe umărul gol, ba pe mâna care-ți prinde mâna.

Să te ridici în toiul nopții, speriat, țipând ca din gură de șarpe și să te liniștești abia atunci când te iau în brațe, când te strâng ușor, lipindu-te de mine; să te liniștești abia atunci când, deși speriată fiind, îmi auzi vocea calmă, care-ți spune că totul este și va fi în regulă, că nu s-a întâmplat nimic și că sunt acolo pentru tine.

Și-apoi tu să te întinzi din nou și să-mi cauți din nou afecțiunea, prin gesturile tale infinit de dulci. Și să-mi adormi din nou în brațe, din nou strângându-mi mâna, din nou sărutând-o și din nou mormăind câte un cuvânt, două, din când în când.

Cel mai frumos cadou a fost să mă iubești când dormi, cu toată ființa ta inconștient de adormită. Să dormi și să te pot privi în semiîntunericul camerei sau în lumina zilei. Să te privesc multă vreme, admirându-ți conturul frumos al feței, ochii-ți închiși, cu gene lungi și pleoapele uneori tremurânde. Să te privesc cum mă atingi, cum mă săruți, cum mă cuprinzi, cum mă tragi spre tine, căutându-ți loc în moliciunea pieptului meu, căutând iubire.

Cel mai frumos cadou al tău a fost să-mi oferi cele mai plăcute trăiri, cele mai pure emoții, cele mai înduioșătoare fericiri.

10947840_881880695197227_1136656357_n

Curva deceniului

„Eşti o curvă!”, îmi urlă mie cuvintele sale în cap. Sunt vii, şi mă cuprind în braţe şi mă strâng de mâini.
Probabil c-o fi trecând un deceniu de atunci, dar cuvintele tot nu s-au şters din mintea mea.
„Eşti o curvă!”, îmi spune, şi simt cum mi se înmoaie picioarele. Plâng; şi pic; şi mă doare; sufletul… şi tot. Mă învăluie un sentiment puternic şi urât: frică – multă frică; prea multă frică –, îmbinată cu scârbă – atât de multă scârbă…
Tremur şi acum, şi ochii mi se umplu de lacrimi, când îmi amintesc. „Curvă”; lovită, doborâtă, plânsă. „Curvă”, cu un suflet blând, inocent şi pur. „Curvă”…

Jumătate de deceniu… Vreau să plec. Vreau atât de mult să plec… Alcoolul i-a înecat raţiunea şi mă loveşte şi ţipă la mine. Nu pot să vorbesc, deşi aş vrea să pot spune ceva. „Curvă”, şi mă cuprinde panica şi dorinţa de orice, doar de a nu fi aici.
Cedez. Pic. Sunetul se îndepărtează. Văd negru. Şi o lumină slabă, undeva. Apoi ţip. „Nu!”. „NU!”; „nu…”; „Te rog, nu…”.
Stau cu inima în mână. O strâng. Şi plâng. Plâng în hohote. Sughiţuri triste se aud în liniştea de mormânt. Sughiţuri. Suspine. Eu; şi răni. Doare. Atât de tare. Şi plec; şi plâng. Ce curvă sunt…

DSC_0085

relativitate

Recent
am vorbit despre frumuseţe
şi cum ea e relativă.

Mai ştii, frumosule?

Voiam să-ţi spun că nu eşti frumos,
însă relativitatea asta
îşi găseşte sensul
în mii de bucăţi frumoase din tine.

Frumosule,
ai un suflet frumos
şi-un umor şi mai frumos.

Şi ce amor frumos!
Ce amor frumos s-ar putea naşte
între două suflete frumoase…

DSC_0569

Dacă înnebunesc, mă mai iubeşti?

Sunt mereu
prea obosită,
prea tristă,
prea-prea… şi tot ce-aş vrea să fac
ar fi doar să stau în pat şi să-mi ascult muzica trista.
Să plâng – la propriu şi la figurat –
gândindu-mă la toate lucrurile pe care nu le-am făcut,
deşi sper să am ocazia să le fac.
Poate că sunt fericită. Nu vezi, nu?
Poate că sunt tristă, totuşi…
Poate că există doar momente de
fericire absolută şi de visare nelimitată.
Poate că există doar momente de
tristeţe absolută şi de visare nelimitată.
Poate că există doar momente de
câte-un-pic-din-fiecare.
Poate că există doar momente…
momentul ăsta de ani, în care-mi aştept dragostea.
În care îmi aştept fericirea,
dar nimeni nu e aici.
În care mă pierd,
dar nimeni nu e aici.
În care visez,
dar nimeni nu e aici.
În care mi te leg de gânduri,
dar nimeni nu e aici.
În care plec,
dar nimeni nu e aici.
În care vin,
dar nimeni nu e aici.
În care pic şi mă ridic singură de fiecare dată,
pentru că nimeni nu e aici.
În care am nevoie doar de o îmbrăţişare,
dar nimeni nu e aici.
În care am nevoie doar de o vorbă,
dar nimeni nu e aici.
În care sper,
dar nimeni nu e aici.
În care am nevoie de
atenție, cinste, considerație, onoare, prețuire, respect, condescendență, amabilitate, deferență,
dar nimeni nu e aici.

Nu întâlnesc prea des sentimentul ăsta.
Nu am cam nicicând un cuvânt frumos spus la adresa mea.
Iar atunci când cineva îmi spune vreunul sau îmi arată partea plină a paharului…
atunci totul devine ciudat.

Brusc, universul meu este dat cu totul peste cap.
Brusc, toate cântecele astea triste devin chestii-frumos-colorate-şi-pline-de-puf.
Brusc, toate lucrurile capătă sens şi…
Brusc, încerc să încep să-mi găsesc sensul aici.
Brusc, încep să-mi dau seama că pot să zâmbesc.
Brusc, îmi dau seama că zâmbetul e tot ce mai am. Dar…
Brusc, cred că pot să fac mai multe.
Brusc, nu mai este doar negru şi meditaţie.
Brusc, se văd luminile frumoase din strada neagră.
Brusc, îmi dau seama că nu sunt singură.
Brusc, lacrimi fierbinţi stau să mi se prăvălească din ochi. Şi-mi dau seama
brusc, că nu sunt de tristeţe.
Brusc, mă simt folositoare.
Brusc…

 

 

DSC_1131xxx

PS. Mulţumesc!

târfă ordinară

1005042_561394827245817_41681162_n

Târfă ordinară,
gândeşte-te la fiecare lucru de rahat pe care l-ai făcut
de-a lungul existenţei tale mizere,
de-a lungul existenţei tale de tot căcatul.
Tarfa ordinară,
mi-ai zburat de sub nas fiecare persoană pe care am preţuit-o atât de mult.
Tarfa ordinară,
mi-ai zburat de sub nas fiecare persoană dragă,
fiecare om în care am avut încredere,
fiecare fiinţă care m-a înţeles atât cât au lăsat-o puterile.
Târfă ordinară,
eşti atât de jegoasă încât te-aş crede în stare s-o întorci împotriva mea şi pe mama.
Târfă ordinară,
eşti atât de proastă încât ar trebui să mori în cele mai mari chinuri.
Tarfa ordinară,
ţi-aş da să bei apă sărată, şi-apoi te-aş ţine goală într-un picior pe marginea unei cladiri de cel putin zece etaje.
Târfă ordinară,
te-aş pune să faci genoflexiuni până ţi-ai rupe nenorocitele alea de oase.
Târfă ordinară,
ar trebui ca eu să fiu cea care-ţi toarnă apă fiartă pe carne, după ce te-am jupuit de piele.
Târfă ordinară,
te-aş pune în leagănul lui Iuda şi ţi-aş smulge încetişor şi plină de plăcere fiecare unghie.
Târfă ordinară,
ar trebui să-ţi bag cuţite în ochi şi să las şobolani să-ti sape stomacul.
Dar târfă ordinară,
n-am sa fac niciodată nimic din toate tâmpenile astea.
şi ştii de ce,
târfă ordinară?
Pentru că nu trebuie să mă ocup eu de tine şi să-ţi omor prostia,
târfă ordinară.
Voi lăsa Destinul să te nenorocească pe cât de tare meriţi,
târfă ordinară.

cel mai frumos gen de bărbat.

Cred că cea mai interesantă conversaţie pe care o pot avea e între mine şi sufletul meu. Sau între degetele mele şi pielea ta. Sau între genele noastre care flutură liniştite ba pe tâmpla ta, ba pe tâmpla mea. Sau între săruturile aşezate cu grijă pe fruntea mea şi săruturile de pe mâna ta. Cea mai interesantă conversaţie e între mine şi cel mai frumos bărbat. Genul ăla de bărbat frumos – dar nu fizic, nu frumosul acela comun, frumosul acela impus de societate. Frumosul ăla… frumos.

Genul  acela de bărbat atent la mine şi răbdător cu fiecare celulă care îmi compune corpul. Genul acela de bărbat protectiv, care nu ar lăsa nici valurile mării să mă rănească, acela care ar suferi cu mine dacă m-aş zgâria, acela care mi-ar prinde mâna în pumnul lui, de nu s-ar mai vedea. Acela care ar face tot posibilul să nu pic, şi tot acela care m-ar ţine dacă m-aş dezechilibra sau dacă aş eşua.

Genul acela de bărbat care s-ar lăsa ademenit într-un joc, de parcă ar avea cinci ani proaspăt împliniţi. Genul ăla de bărbat care ar fugi după mine jumătate de oraş ca să mă ia din nou în braţe. Genul ăla de bărbat care mi-ar zâmbi, deşi ar fi supărat.

Frumosul meu care ar fi deschis în a-mi vorbi despre orice, care m-ar face să râd până mi-aş simţi fălcuţele grele, până aş începe să ameţesc de la râs.

Genul acela de bărbat frumos, care ştie să aprecieze ce are lângă el, care ştie ce Paradis strânge la piept, care să ştie că nu-i cer nimic şi care să aibă încredere în mine. Genul acela inteligent, alături de care nu te plictiseşti şi nu vorbeşti doar despre vreme.

Genul acela de bărbat curajos, căruia nu îi e ruşine să recunoscă faptul că îi e teamă să mă piardă; acela care ar face tot posibilul să-şi încolăcească trupul după forma corpului meu atunci când e trist şi eu sunt singurul lui refugiu.

Genul acela de bărbat iubitor care o să se joace în părul meu până adorm şi care o să se oprească în mijlocul străzii să mă sărute, fără să-i pese de ce zic alţii.

Genul acela care o să se amuze alături de mine, care o să fie încântat de plimbările lungi prin locuri pustii, care o să facă poze stupide cu mine.

Genul acela care e îngrijit, care-şi are grijă de corp şi de suflet, acela care nu minte, care visează cu ochii deschişi, care îmi prinde mâna într-a lui şi-mi ghidează paşii atunci când îmi ridic privirea spre cer sau când merg cu ochii închişi.

Genul acela frumos de bărbat care mă vrea fericită, care are grijă de mine, care-mi face complimente, care-mi zice uneori că sunt tot ce şi-a dorit, care e puternic, care mă conduce acasă, care îşi pune mâinile lungi în jurul meu când mi-e frig, care e atent la detalii, care iubeşte, greşeşte, îşi cere scuze, iubeşte mai mult şi trăieşte fiecare clipă mai plin de încântare, care crede că azi e mai bine decât ieri, care ştie când ceva nu e în regulă cu mine, căruia îi e dor, care mă visează, care-mi zice că e melancolic atunci când nu sunt acolo, care e nostalgic gândindu-se că pleacă de lângă mine o perioadă, care abia aşteaptă să-mi vadă ochii şi să se joace cu degetele mele lungi şi subţiri.

DSC_0