Omul ăsta – care a fost

Omul ăsta obișnuia să își numere clipele, nu anii. Începuse să fie cu totul o altă persoană și începeam să cred că schimbarea se producea din ce în ce mai tare. Îmi povestea cu drag despre lucrurile frumoase care există în lume și despre faptul că totul se câștigă treptat, având răbdare și multă bunăvoință. Mă bucura să văd că se întoarcea spre bine, însă asta a fost doar o amăgire prostească, debitată de mintea mea mult prea visătoare, pentru că am crezut în ființa asta și în toate promisiunile pe care le făcuse odinioară. Îmi vorbea despre fericire și despre cum voia să-mi ofere mai mult decât îmi puteam imagina, dar nu materializa nimic din toate acestea. Schimbarea se producea, dar era în rău, de fapt. Din ce în ce mai rău.

Mă dezamăgise – și nu doar o dată, iar acum căuta împăcare, de parcă nimic greșit nu s-ar fi întâmplat vreodată. Îmi scria rânduri frumoase, care mă urmăreau la fiecare pas, și, uneori, locurile prin care treceam, îmi aminteau de acest muritor pribeag. În mișcările mele se simțea din ce în ce mai mult absența sa. Nu știam ce urma să se întâmple. Aș fi vrut să-i pot spune că rănindu-mi inima, nu o va repara pe a sa; pentru că nu așa funcționează. Omul ăsta, însă, susținea sus și tare că nu voia să rănească, dar răsucea cuțitul în rana atât de adâncă deja, la orice replică urâtă, formată din cuvinte frumoase.

Nimeni nu-i putea înțelege subînțelesurile, atât de bine pe cât înțelegeam eu subînțelesurile acelea. Tratamentul său cu indiferență începuse să nu mă mai afecteze, pentru că era iertat de scuze banale și credibile în care îmi puneam toată credința. Universul nu mi se mai prăbușise de prea mult timp, din cauza lipsei atingerilor pline de afecțiune, pentru că învățasem să trăiesc fără ele și să fiu fericită.

Fugise de tot ceea ce cunoștea și se afundase în neștiință și în compania unor oameni prefizi, care-i cereau să omoare tot ceea ce avea mai frumos în existență, făcând loc celui mai urât sentiment din lume; voiau să-l învețe pe omul ăsta din nou ce e ura și disprețul, față de tot ceea ce cândva iubise mai mult.

cel mai frumos cadou

Cred că unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care ai putut vreodată să mi le faci a fost să dormi.

Să adormi în brațele mele, atunci când ne punem în pat și tu ești prea obosit ca să mai putem vorbi până adormim amândoi. Să îmi adormi în brațe,  începând să respiri greu și blând și să mă strângi ușor de mână, atunci când tresari, fiindcă visele îți dau bătăi de cap. Să îmi adormi în brațe și-apoi să te întorci brusc, ca să mă iei tu în brațe; să te încolăcești după forma trupului meu și să mă săruți apăsat ba pe buze, ba pe frunte, ba pe umărul gol, ba pe mâna care-ți prinde mâna.

Să te ridici în toiul nopții, speriat, țipând ca din gură de șarpe și să te liniștești abia atunci când te iau în brațe, când te strâng ușor, lipindu-te de mine; să te liniștești abia atunci când, deși speriată fiind, îmi auzi vocea calmă, care-ți spune că totul este și va fi în regulă, că nu s-a întâmplat nimic și că sunt acolo pentru tine.

Și-apoi tu să te întinzi din nou și să-mi cauți din nou afecțiunea, prin gesturile tale infinit de dulci. Și să-mi adormi din nou în brațe, din nou strângându-mi mâna, din nou sărutând-o și din nou mormăind câte un cuvânt, două, din când în când.

Cel mai frumos cadou a fost să mă iubești când dormi, cu toată ființa ta inconștient de adormită. Să dormi și să te pot privi în semiîntunericul camerei sau în lumina zilei. Să te privesc multă vreme, admirându-ți conturul frumos al feței, ochii-ți închiși, cu gene lungi și pleoapele uneori tremurânde. Să te privesc cum mă atingi, cum mă săruți, cum mă cuprinzi, cum mă tragi spre tine, căutându-ți loc în moliciunea pieptului meu, căutând iubire.

Cel mai frumos cadou al tău a fost să-mi oferi cele mai plăcute trăiri, cele mai pure emoții, cele mai înduioșătoare fericiri.